Arta Fotografiei

Fotografie

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Serie de articole despre Fotografie

Fotografi de la A la Z

A B C D E F G H I J K L M N O P Q R S T U V W X Y Z

Vedeţi şi

Portal fotografie Toate articolele Istoria fotografiei Genuri şi discipline Fotografia bazată pe argint Fotografia digitală Tehnica fotografică Aparate fotografice

Termenul de fotografie are o triplă semnificaţie în vorbirea curentă:

• este tehnica care poate crea imagini sub acţiunea luminii;
• este o imagine obţinută prin această tehnică;
• este o ramură a artei grafice care foloseşte această tehnică.

Cuprins [ascunde] 1 Etimologie 2 Istoric 3 Evoluţie 4 Fotografia color 5 Fotografia digitală 6 Tehnici fotografice 7 Arta fotografica

 Etimologie

Cuvântul fotografie are originea de la două cuvinte provenite din limba greacă: fotos (φotoς) care se traduce ca lumină, evident (în cazul nostru se foloseşte termenul de lumină) şi graphy (γραφειν) care se traduce ca lumină, desen, scris. Literalmente se poate traduce prin a picta cu lumină. In vorbirea curentă pe scurt se foloseşte termenul de imagine.

Istoric

Aparate foto

Cele trei fenomene necesare obţinerii imaginilor fotografice sunt cunoscute de mult timp:

• Încă de pe vremea lui Aristotel s-a ştiut cum se poate pune realitatea într-o cutie: este suficient să facem o gaură într-o cutie închisă ca să apară o imagine reală inversată pe fondul interior al cutiei. Se obţine astfel o aşa-numită cameră obscură.
• Pe de altă parte, alchimiştii ştiau că lumina înnegreşte clorura de argint.
• A treia contribuţie a venit din partea lui John Herschel, care în 1819 a descris proprietăţiile hiposulfitului de sodiu, care va deveni "fixatorul" fotografiei.

Prima experienţă foto a lui Niepce

Joseph Nicéphore Niépce, un mic fizician din provincie, a folosit toate aceste trei proceduri pentru a fixa o imagine pe o plăcă metalică cu depunere de halogenură de argint (1829). Rezultatul a avut o calitate medie. Niepce a murit în 1833, dar invenţia sa a fost recuperată de către Jacques Mandé Daguerre.
De aceea, data oficială a invenţiei fotografiei este 1839, când Daguerre a prezentat invenţia numită de el "daghereotip", care este o simplă ameliorare a descoperirii făcute de Niepce. Proprietar al invenţiei a devenit statul francez.
Graţie daghereotipiei se obţine o matriţă a mediului pe o placă metalică tratată cu o substanţă fotosensibilă , după o expunere de "doar" 8 ore (când cerul este complet senin). Copierea se făcea prin presarea matriţei pe suportul de hârtie, ca şi la orice tipărire a ziarelor.
Această expunere lentă aduce cu sine câteva probleme: străzile Parisului, chiar şi la o oră de vârf, apar în întregime goale. Tehnica va avansa însă rapid, noua invenţie făcând să apară şi o nouă meserie, aceea de fotograf, căutată în special de ziarele vremii.
În anul 1848, Felix Tournachon, cunoscut mai bine sub numele Félix Nadar, realizează prima fotografie aeriană, fotografiind Parisul din nacela unui aerostat (balon).
Dacă la început negativul (cunoscut şi sub numele de "clişeu") se realiza pe o placă de cristal, pentru a nu avea deformări, placă foarte casabilă şi care cerea o manipulare deosebită, prin dezvoltarea artei fotografice a apărut necesitatea unui suport fotosensibil mai uşor de manipulat decât cristalul.

Roll film

George Eastman reuşeşte în anul 1884 să realizeze primul negativ flexibil, pe un suport de nitroceluloză, cunoscut sub denumirea de "roll film", uşor de manipulat, incasabil şi cu aceleaşi proprietăţi fotografice ca şi ale plăcii de cristal. Totodată, volumul şi greutatea aparatului de fotografiat se micşorează considerabil, transportarea lui nemaifiind o problemă.

 Evoluţie

În decursul timpului fotografia a evoluat foarte mult. Progresele au urmat trei direcţii principale:

• reducera duratei de expunere / mărirea sensibilităţii filmului sau a plăcii;
• mărirea stabilităţii imprimării;
• simplificarea aplicării tehnicilor de fotografiat, datorită apariţiei:
  • aparatelor de fotografiat din ce în ce mai mici şi mai ieftine
  • substanţelor chimice de developare şi stabilizare a peliculei sensibile negative sau a suportului de carton pentru pozitive gata preparate de laboratoare specializate.

Fotografia color

Fotografie color prin sistemul "autochrom"

Ideea de fotografie color a circulat încă de la apariţia invenţiei. Primele experimente fotografice în culoare nu au avut succes, astfel de exemplu nu s-a putut împiedica decolorarea fotografiilor. Prima fotografie cu culori permanente a fost făcută în 1861 de fizicianul James Clerk Maxwell.
Primul sistem color, Autochrome Lumière, a apărut pe piaţă la 17 decembrie 1903. Acesta era un sistem de fotografie color transparentă. Fotografierea se făcea pe trei plăci fotografice alb/negru cu substanţe cromatice sensibile numai la culorile roşu, verde şi albastru. Apoi cele trei fotografii transparente rezultante se suprapuneau, dând o fotografie color transparentă.
Pelicula color de tip Kodachrome a apărut în 1935 şi s-a bazat pe emulsii tricromatice. Majoritatea peliculelor color moderne, cu excepţia "Kodachrome", se bazează pe o tehnologie dezvoltată de compania germană Agfa în 1936.
Fotografia instantanee cunoscută sub numele de Polaroid a apărut în anul 1948, fiind pusă la punct de dr. Edwin Land, la început în alb/negru, iar din 1962 în culori.

Fotografia digitală

Fotografierea tradiţională a fost dificilă pentru fotografii ce lucrau departe de sediu (precum corespondenţii de presă din străinătate), fără acces la facilităţi de procesare şi transmitere. Pentru a ţine pasul cu popularitatea crescândă a televiziunii, aceştia au făcut tot posibilul pentru a trimite imaginile lor la ziar cât mai repede. Fotojurnaliştii trimişi în locaţii distante trebuiau să îşi ia cu ei un mini-laborator foto şi un aparat pentru cuplarea la liniile de transmitere a imaginilor. În 1990, compania Kodak a prezentat publicului DCS 100, primul aparat de fotografiat digital disponibil în comerţ. Preţul său ridicat indica o utilizare numai în fotojurnalism şi aplicaţii profesionale, dar încetul cu încetul şi ramura digitală a fotografiei a devenit disponibilă în comerţ.
În decurs de 10 ani aparatele de fotografiat digitale au devenit articole de consum uzuale. La ora actuală, răspândirea lor pe glob a depăşit de mult predecesorul lor tradiţional, deoarece preţul componentelor electronice scade permanent iar simultan se îmbunătăţeşte şi calitatea imaginilor digitale.
În ianuarie 2004 Kodak a anunţat că nu va mai produce aparate foto reîncărcabile cu film de 35 mm începând de la finalul anului. Totuşi, şi fotografia "udă" va continua să existe, atâta timp cât artişti fotografici talentaţi şi unii amatori vor dori să profite de posibilităţile ei multiple.

Picturi

Pictura este materia dominantă utilizată de către pictori şi care pune în aplicare diferite materiale (pigmenţi en pudră, guaşe, uleiuri, acrylic, cerneală, etc.) destinată exprimării personale si creerii operelor de artă. Cuvîntul pictură denumeşte de asemenea si opera însăşi creată cu această tehnică. Utilizate în decoraţia interioară şi pentru tot tipul de obiecte din viaţa cotidiană, picturile utilitare sînt produse vîndute, într-o bună parte din lume, în rafturile magazinelor cu produse uzuale, casnice sau de santier, produsele specifice artiştilor fiind vîndute mai mult în raioanele de „Arte-frumoase”. De la începutul celui de-al XX lea secol, artiştii au experimentat noi direcţii, şi au încercat să spargă normele şi tabuurile întroducînd în operele lor materiale din diverse domenii. Pictura ca şi material se prezintă în general sub formă lichidă, şi este aplicată în funcţie de utilizare într-unul sau mai multe straturi, cu un penson, un rulou sau prin proiecţie. Culorile pot fi şi sub formă vîscoasă şi se pot aplica prin utilizarea unor cuţite speciale (ca nişte mici mistrii). Ïn practica artistică sau domestică pictura se aplică uneori şi cu mîna (pictura parietală, arta contemporană) dar mult mai des cu pensula, cu ruloul, cu cuţitul şi chiar cu mătura la unii artişti contemporani care lucrează în plan, pe foarte mari suprafeţe. În mod industrial, se utilizează şi coulori en poudră, aplicate prin proiecţie electrostatică iar pe urmă coapte.
Pictura este compusă în general din trei componenţi :

• pigmentul, care dă couloare şi opacitate (Pămînt de Siena, de exemplu) ;
• liantul (agent de lipire), care leagă pigmentul şi dă consistenţă şi transparenţă (ulei de in, răşine, gumă arabică ...) ;
• diluantul, care face ca pictura să fie lichidă şi uşurează aplicarea ei (ulei de terebentină) ; după aplicare, diluantul se evaporează şi pictura se întăreşte (se spune că se usucă).

Ïn afară de pigment şi de liant, mai găsim în pictură şi diferite produse care îmbunătăţesc elasticitatea şi rezistenţa picturii. Putem găsi de asemenea şi sicative (produse care îmbunătăţesc uscarea). Putem recunoaşte unele curente artistice după modul în care au folosit solvanţii si sicativele (foarte sumbru în Nordul Europei, foarte clar în Italia). Culorile sub formă de pudră nu au solvant. Liantul este des un produs care se transformă în polimer, pictura formează atunci un strat de plastic ; această polimerizare se poate face prin evaporarea solvantului, sau prin expunerea la caldură ( coacerea într-un cuptor).

• Oamenii au pictat de un timp de şase ori mai lung decât timpul în care au folosit un limbaj scris.
• Desenarea este un proces de a face semne pe o suprafaţă prin aplicarea presiunii cu o unealtă în mişcare.

                                                            Cateva picturi personale:

Amazonitul

Pietre Semipretioase – Amazonit

Wednesday, November 11th, 2009
Denumire stiintifica: amazonit, provine de la numele fluviului Amazon.
Descriere: arietate de feldspat, din grupa Ortoclas.
Culori: verde, alb, gri, galbui, rosiatic. Cel mai frecvent: albastru-verde intens Culoarea se datoreaza unor impuritati de plumb.


Este fragil, se zgarie usor, poate fi confundat cu crisoprazul, jadul, turcoazul, serpentinul.

Purificarea este necesara. Purificarea se poate realiza prin spalare cu apa curata si sapun si incarcare solara. NU este acceptata purificarea cu apa salina, curatarea cu abur, cu ultrasunete.


Este o piatra a longevitatii, vindecarii, protectiei si fidelitatii in casnicie.
Asigura protectie impotriva oricarui gen de pericole si energii negative. Ajuta la echilibrarea energiilor yin-yang si a aurei, transformarea energiilor negative in energii pozitive constructive.
Il face pe purtator sa se simta special, atrage atentia asupra lui.
Ajura copiii sa depaseasca frica si inhibitiile si ajuta sa mearga mai repede inainte.
Amplifica si stimuleaza talentele interioare ale fiecaruia, creativitatea, buna vointa, curajul, increderea in calitatile proprii, rezistenta fizica si psihica, capacitatea de decizie, claritatea gandirii, concentrarea, logica, bunastarea, norocul.
Reduce si scade anxietatea, stresul, suferinta, efectele dureroase ale esecului si pierderii, sentimentul de singuratate si elimina ghinionul.
Aduce si confera noroc si calm in perioade de stress.
Este bun pentru cupluri. Le mentine vie relatia si asigura fidelitateaa in casnicie.
Aduce noroc la jocuri de noroc, se spune ca atrage norocul si la loto si ajuta deasemenea la un somn linistit.


Sanatate: are puternic rol curativ, este benefic pentru maduva oaselor, stomac, rinichi, splina, ficat, colon.
Deasemenea este un in caz de alergii sau infertilitate si insomnie.
Are efect tonic pentru vaz. si efect protector impotriva razelor X (radiografii).

 Aceasta am achizitionat-o de la manastirea Voronet.(Specifica culoarei manastirii)

Perle (naturale)

Perla naturală, în româneşte Mărgăritar, este un obiect rotund din sidef cu duritatea de 3,5–4, care este o combinaţie dintre carbonat de calciu (aragonită, calcită), cristale care determină prin fenomemul interferenţă luciul perlei şi o substanţă organică proteică complexă numită „Conchin“ respectiv „Conchiolină”. Culoarea perlei de la variantele de culoare albă la galben, roz, sau cenuşiu, este determinată de temperatura apei şi de mediul în care a trăit scoica.

Istoric

Perlele sunt amintite în China deja cu 2206 de ani î.Hr. ca făcând din plata tributului regelui Yu. In perioada antică cele mai preţuite perle proveneau din Persia şi India. In lumea musulmană perla era corelată cu simbolul femeiii virgine, la curzi era considerat embrionul care se dezvoltă în uterul matern. Perlele erau de asemenea preţuite de romani sau grecii antici find numită „margarita“ şi simbolizau persoana iubită. In China perlele simbolizau bogăţia, înţelepciunea şi demnitatea, puterea în India prolificitatea, perlele erau considerate ca simbol al lacrimilor, iar măcinate se consuma ca afrodiziac, pe când Japonia ele însemnau noroc. In evul mediu li se va atribui un simbol sacral, ca semn de dragoste faţă de Dumnezeu ele fiind amintite în Noul Testament. O utilizare în farmacie ca medicament este un preparatul din praf de perle amestecat cu oţet sau zeamă de lămâie. Aceast obicei este preluat de la arabi şi se extinde prin secolul XIX şi în Europa.

[modifică] Formare

Perlele se formează în natură, procesul de formare nefiind clarificat complet. Presupunerea că un fir de nisip ajuns în scoică ar determina formarea perlei începe să fie respinsă tot mai mult de oamenii de ştiinţă. Jochen Schlüter, şeful muzeului mineralogic din Hamburg presupune că răspunzător de formarea perlei ar fi celulule epiteliale rănite al scoicii, care suferă de boală parazitară, scoica căutând neutralizarea parazitului prin învelire cu sidef.

Perle naturale(personale)

Smaraldul

Smarald

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Salt la: Navigare, căutare

Smarald
Date generale
Formula chimică:	Al2Be3Si6O18, cu ioni de Cr3+ şi V.
Clasa mineralului:	silicat ciclic sau inelar
Sistem de cristalizare:	hexagonal
Culoare:	verde de la închis până la verde deschis
Urma:	albă
Duritate:	7,5 - 8
Masa specifică: (g / cm³)	2,6 - 2,8
Luciu:	sticlos
Spărtura:	sidefie
Clivaj:	neclar
Proprieţăţi optice
Indice de refraţie:	ω=1,568-1,602 ε=1,564-1,595
Birefrigenţă:	Δ=0,004-,0,007
Alte caracteristici
Minerale asemănătoare:	Demantoid, Diopsid, Dioptaz, Grosular, Turmalin
Caracterstici deosebite:	incluziuni şi crăpături fine

Smaraldul este un mineral care cristalizează în sistemul hexagonal; culoarea verde este dată de ionii de crom şi vanadiu. Este un alumosilicat de beriliu din grupa pietrelor preţioase. Smaraldul se poate confunda (lucru ce uşurează înşelătoria) cu turmalina, cu dioptazul sau cu sticlele colorate.

Etimologie

Denumirea de „smarald“ provine din latină: smaragdus preluat din greacă: σμάραγδος, smáragdos care o origine mai îndepărtată din limba semită barraqtu („piatră strălucitoare“).

Forme rare

• Smaraldul Traps ca o roată cu spiţe provine din Columbia este un cristal unic fără cristale gemene.
• Smaraldul Ochi de Pisică

Răspândire

Rocile de asociaţie sunt pegmatitele, granitul, roci sedimentare şi roci metamorfice ca: gnaisuri. Mărimea cristalelelor rareori depăşeşte câţiva centimetri, având frecvent incluziuni de biotită sau alte minerale ce scad valoarea smaraldului. Cantităţi mai importante s-au găsit în Brazilia şi Columbia, mai reduse în sudul Africii, Ural "Valea Habah", Austria şi Norvegia. Cel mai mare smarald din lume (16.300 carate) se află în muzeul Topkapi-Serail din Istanbul.

Istoric

Smarald

Prima oară este menţionat mineralul în Egiptul antic, în secolul al XII-lea î.C., fiind folosit ca piatră preţioasă, obţinându-se din minele de la Sikait şi Sabara, de unde mai târziu furnizează timp de peste o mie de ani şi europenilor smaralde, până când în secolul al XVI-lea spaniolii cuceresc America de Sud. In Asia este cunoscut de perşi, turci şi de dinastia mogulilor din India. In anul 1935 se reuşeşte producerea smaraldului artificial numit Igmerald de firma IG Farben, Bitterfeld Germania.

Utilizare

Cea mai frecventă utilizare a sa este de piatră preţioasă.
Smaraldul are o culoare stabilă; numai la o temperatură de 700-800 °C, îşi schimbă temperatura. Din cauza fisurilor din cristal culoarea devine neuniform repartizată, ceea ce a determinat pe producătorii de giuvaeruri să acopere cristalul cu un strat de răşină sintetică incoloră pentru stabilzarea culorii cristalului.
Smaraldul este frecvent imitat prin smaralde artificiale, turmalina verde, dioptaz sau varietăţi de granat ca: demantoid şi grosular sau sticlă colorată.

Smarald de la o brataraaa...:X

Chihlimbarul, numit şi „ambră galbenă”, este o piatră preţioasă de culoare galbenă transparentă, translucidă sau şi opacă, cu incluziuni translucide sau opace, fiind de origine organică, şi anume răşina fosilă.
Datorită unor incluziuni străine chihlimbarul din Republica Dominicană poate avea o culoare albăstruie sau verzuie, acestea fiind exemplare rare şi foarte scumpe.
Vârsta chihlimbarului este apreciată la până la 260 milioane de ani. Provine din răşina arborilor de pe acele vremuri, care cu timpul s-a solidificat ca o substanţă amorfă, fără să fie un mineral. Chihlimbarul este socotit piatră preţioasă.
Încă din timpurile preistorice a fost folosit ca bijuterie sau obiect de cult. Unele bijuterii din Egiptul antic care s-au păstrat au o vechime de peste 6.000 de ani.

Insectă fosilă conservată în chihlimbar

Una dintre operele de decoraţie cele mai valoroase din istorie executate cu această piatră preţioasă este „Sala de chihlimbar”, făcută cadou în anul 1716 de regele Prusiei Frederic Wilhelm I (1688-1740) ţarului Petru cel Mare. Acest obiect de artă a dispărut (a fost furat) în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; între anii 1979 - 2003 sala a fost reconstruită după fotografii de către specialişti ruşi, şi acum este expusă în „Palatul Ecaterinei” din Sankt Petersburg.

Chihlimbarul prezintă pentru cercetătorii paleontologi o importanţă deosebită, prin inlcuziunile de fosile conservate perfect, timp de milioane de ani, în masa răşinei.

[Chihlimbar din 1840]



Chihlimbarul este o piatră preţioasă de culoare galbenă transparentă cu forme de translucide, opace, fiind de origine organică, mai precis provine din răşină fosilă. Chihlimarul din Republica Dominicană poate avea datorită unor incluziuni străine o culoare albăstruie, verzuie, acestea fiind exemplare rare şi foarte scumpe. Deja din timpurile preistorice a fost folosit ca bijuterie sau obiect de cult. Unele exemplare din Egiptul antic au o vechime de peste 6000 de ani. Insectă fosilă conservată în chihlimbar Una dintre operele cele mai valoroase din istorie cu această piatră preţioasă este „Sala de chihlimbar” făcută cadou în anul 1716 de regele Prusiei „Frederic Wilhelm I” (1688-1740), ţarului Petru cel Mare. Acest obiect de artă dispare în timpul celui de al doilea război mondial, între anii 1979 - 2003 este reconstruită după fotografii de specialiştii ruşi, şi este expusă în „Palatul de iarnă” din Sankt Petersburg. Chihlimbarul prezintă pentru cercetătorii paleontologi o importanţă deosebită, prin inlcuziunile de fosile conservate perfect milioane de ani în masa răşinei.